Explicarea hotărârii privind apostazia

Există o problemă semnificativă în rândul multor adepți moderniști și liberali care, încercând să „îndulcească” adevăratul mesaj al deen-ului, ajung să distorsioneze învățăturile autentice. Unii merg până acolo încât neagă faptul că Shariʿah prevede execuția unui murtadd (apostat). Ei fie ignoră ahadith-urile explicite privind acest subiect, fie oferă interpretări care limitează hotărârea doar la acei apostați care se angajează în ostilitate armată împotriva ummah-ului.

Trebuie clarificat că această discuție se referă exclusiv la acei murtadd care trăiesc sub guvernare islamică și care își declară public apostazia. Niciun musulman nu are autoritatea de a călători în țări neislamice – precum America sau Europa – și de a lua măsuri împotriva ex-musulmanilor, deoarece această jurisdicție aparține doar unui stat islamic.

Mulți găsesc greu de înțeles de ce apostazia este considerată o faptă atât de gravă încât pedeapsa prescrisă pentru ea este moartea. Totuși, cu reflecție atentă și o înțelegere clară a subiectului, verdictul devine ușor de înțeles.

Gândește-te: dacă ai afla că un stat a executat un bărbat găsit vinovat de crimă, care și-a înjunghiat victima în mod repetat – ai protesta indignat spunând că pedeapsa nu este justificată?

Majoritatea ar fi de acord că acel criminal și-a meritat soarta din cauza gravității faptei sale odioase; puțini i-ar oferi compasiune. Fiecare lovitură a cuțitului său a provocat o durere intensă, chiar dacă de scurtă durată.

Acum, să considerăm cazul apostatului. Când cineva își renunță public la Islam, acțiunea sa aruncă o umbră asupra inimilor celor din jur. Oamenii pot începe să se întrebe: „De ce a părăsit acest musulman deen-ul? A înnebunit sau a găsit o greșeală în mesajul nostru clar?” Astfel de îndoieli, dacă sunt lăsate să prindă rădăcină, pot duce și pe alții să-și abandoneze credința – punându-le astfel în pericol mântuirea veșnică și riscând osânda Focului Iadului.

În cazul criminalului, suferința fizică provocată a fost scurtă dar intensă. În contrast, un apostat provoacă o rană mult mai profundă asupra credinței (iman) – subminând credința altora și periclitându-le viața de apoi.

Care faptă este mai gravă – a provoca o durere trupească trecătoare sau a cauza unei suflete arderea veșnică?

Răspunsul este evident: a doua. Având în vedere această diferență, nu este surprinzător că hotărârea divină privind execuția apostatului este întemeiată.

Dificultatea pe care unii o întâmpină în acceptarea acestei hotărâri provine din doi factori:

Lipsa – sau absența totală – a unei credințe ferme (iman) în veridicitatea Islamului.
Percepția că această poruncă divină este imorală atunci când este comparată cu standardele morale neislamice.

Credință deficitară în veridicitatea Islamului

Mulți musulmani cu credință slabă nu înțeleg pe deplin gravitatea și consecințele îndepărtate ale kufr-ului. Ei nu realizează că răul cauzat de un apostat nu este imediat vizibil în această lume, ci devine evident doar în viața de apoi, prin chinul Focului Iadului.

Această lipsă de dovadă tangibilă în dunya îi face pe mulți să nu aprecieze necesitatea aplicării acestei hotărâri în viața prezentă. În schimb, cei care au credință puternică – conștienți că un murtadd care nu se pocăiește este sortit damnării veșnice – consideră de la sine înțeles că o asemenea faptă merită pedeapsa severă prescrisă de deen.

Necredincioșii, în mod firesc, întreabă: dacă ei nu acceptă Islamul, cum pot musulmanii să le impună asemenea legi? Deen-ul însuși recunoaște că vor exista întotdeauna oameni care se opun triumfului Islamului și resping aplicarea legilor sale divine (vezi, de exemplu, Surele 8:8; 9:32–33; 10:82; 40:14; 61:8–9). Astfel, obiecțiile din partea necredincioșilor sunt de așteptat.

Despre problema libertății religioase

Pentru că necredincioșii obiectează la hotărârea privind execuția apostatului, ei susțin adesea că musulmanii ar trebui să fie „deschiși la minte” și să le permită oamenilor libertatea de a-și alege credința, argumentând că religia este o chestiune exclusiv între individ și Allah. La aceasta, musulmanii pot răspunde:

Necredincioșii pledează pentru libertate religioasă totală, însă deen-ul nostru poruncește în mod explicit execuția murtadd-ului. Așadar, permiteți-ne să „ne practicăm liber religia”; a ne refuza acest drept înseamnă să vă contraziceți propriile principii.
Musulmanii nu ar accepta o situație în care un murtadd are voie să-și afișeze public apostazia, subminând credința celor dragi. De ce ar trebui musulmanii să suporte consecințele apostaziei publice în timp ce necredincioșii rămân neafectați? Este un dublu standard evident.
Dacă religia este cu adevărat o chestiune între individ și Allah, atunci cel care renunță la Islam ar trebui să-și păstreze decizia pentru sine. Însă dacă își proclamă public apostazia, afectându-i pe alții, acțiunea sa depășește sfera privată și justifică intervenția autorității islamice.

Răspunsul la argumentul „intențiilor sincere”

Unii necredincioși pot susține că intențiile apostatului sunt sincere – că el nu caută deliberat să-i rătăcească pe alții – și că acestea ar trebui luate în considerare. În practică, însă, intențiile apostatului sunt luate în calcul.

De aceea, procesul nu este unul de execuție imediată; persoana este adusă în fața autorităților și întrebată despre îndoielile pe care le are cu privire la Islam.

Oamenii de știință religioasă sunt desemnați să-i clarifice neînțelegerile. Dacă se stabilește că motivele sale pentru apostazie sunt nefondate – provenind adesea din impulsuri emoționale – atunci pedeapsa prescrisă este aplicată.

Totuși, intențiile sincere nu-l absolvă pe apostat de consecințele renunțării publice la Islam. Sinceritatea nu anulează faptul că încălcarea unei legi divine atrage pedeapsa. Același principiu se aplică: apostatul trebuie să se supună Shariʿah-ului, iar nemulțumirea sa personală față de lege este irelevantă.

Așadar, ar trebui să aplicăm pedeapsa prescrisă pentru a-L mulțumi pe Allah și pentru a proteja comunitatea de efectele corozive ale apostaziei publice – sau să renunțăm la aceste legi pentru a mulțumi pe murtadd? În mod evident, prima opțiune este cea corectă.

Despre acuzația de imoralitate după standarde neislamice

Atât musulmanii, cât și creștinii aderă la teoria „Poruncii Divine” – conform căreia valorile morale sunt definite de poruncile Celui Atotputernic. Nu se poate declara arbitrar că un act este moral sau imoral; asemenea judecăți trebuie făcute în lumina a ceea ce a poruncit Allah.

De exemplu, Dr. William Lane Craig a explicat că problema nu este că Allah a cauzat distrugerea canaaniților, ci că El a poruncit-o – transformând ceea ce altfel ar fi fost considerat crimă într-un act de obligație divină. În această perspectivă, un act nu poate fi considerat imoral decât dacă se demonstrează că lipsește de sancțiune divină.

Așadar, când necredincioșii condamnă legea Shariʿah privind execuția murtadd-ului ca fiind imorală, ei presupun implicit că Islamul este fals și că standardul său divin nu este criteriul suprem al moralității. Pentru ca critica lor să aibă valoare, trebuie să aducă un argument mai solid.

Criticile acestei hotărâri cad de obicei în două categorii:

Critica internă: presupune acuzarea unor contradicții interne în cadrul Islamului. Totuși, necredincioșii nu au demonstrat vreo contradicție între execuția murtadd-ului și alte principii islamice consacrate.
Critica externă: evaluează hotărârea prin prisma unor standarde morale externe, adesea seculare. Aceste critici apar de regulă sub două forme:

Critica universalistă: apelează la așa-numite valori morale „universale” (precum respingerea crimelor odioase) pentru a respinge hotărârea. Totuși, nu există dovezi că execuția unui murtadd ar încălca un standard universal – mai ales având în vedere precedentele istorice din creștinismul timpuriu.
Critica etnocentrică: utilizează propriile norme culturale sau religioase ca etalon al moralității. Astfel de argumente sunt slabe, cu excepția cazului în care se demonstrează că acele standarde sunt obligatorii pentru întreaga omenire.

Cei care aduc aceste critici externe trebuie să recunoască faptul că, invocând o lege morală, implică existența unui Legiuitor Moral. Pentru atei, care nu acceptă un standard divin, evaluările morale sunt inevitabil subiective și emoționale. Chiar și pentru creștini, care cred în Dumnezeul Bibliei, nu s-a demonstrat că porunca divină privind murtadd-ul n-ar putea fi una validă. Unii ar putea invoca poruncile din Vechiul Testament ce prescriu pedepse severe pentru apostazie; dar chiar dacă s-ar spune că acele legi au fost limitate la acea epocă, argumentul rămâne slab – deoarece poruncile divine sunt imuabile, iar societatea trebuie să se conformeze Legii lui Dumnezeu, nu invers.

În concluzie

Necredincioșii nu au adus un argument intelectual și rațional împotriva legii Shariʿah privind execuția murtadd-ului; obiecțiile lor sunt bazate pe prejudecăți subiective și emoționale. Musulmanii, în schimb, lasă rațiunea să prevaleze asupra emoției – un semn distinctiv al credinței noastre statornice.

Abu Qilaba (tabi’ee) depune jurământ pe Allah ﷻ că Profetul ﷺ nu a ucis pe nimeni decât în trei cazuri.

(Sursă: athari-archive.com)

Hadith în Sunan An-Nasa’i despre Profetul ﷺ spunând că un apostat poate fi ucis sau alungat din țară

(Sursă: athari-archive.com)

Comentariul lui Ibn Al-Qayyim

Ibn Al-Qayyim afirmă că pedeapsa cu moartea este prescrisă pentru cele mai grave infracțiuni — precum crima, apostazia și faptele sexuale interzise — din cauza răului major pe care acestea îl aduc vieții, religiei și societății. Totuși, dacă infractorul încetează să facă rău (în acest caz, se abține de la a răspândi apostazia), acceptă umilința și se supune legii Shariʿah, prezența sa poate fi tolerată fără a aduce vătămare comunității.

Traducere: Cât despre ucidere, ea a fost instituită drept pedeapsă pentru cele mai grave crime — precum crimele împotriva vieții —, astfel încât pedeapsa este de aceeași natură ca și crima. De asemenea, este pedeapsa pentru crimele împotriva religiei, precum insultarea ei sau apostazia de la ea. Această faptă este și mai vrednică de pedeapsa capitală, deoarece oprirea răului comis împotriva religiei este mai importantă decât orice altă pedeapsă. Totuși, dacă aceștia își opresc răul, renunță la agresivitate, acceptă umilința, se supun legilor lui Allah și Trimisului Său și plătesc jizya, prezența lor între musulmani nu cauzează rău.

(Sursă: Iʿlām al-Muwaqqiʿīn ʿan Rabb al-ʿĀlamīn, Ibn al-Qayyim, vol. 3, p. 339)

Ibn Taymiyyah spune că „a purta război” nu înseamnă doar luptă fizică, ci și insultarea lui Allah ﷻ și a Trimisului Său ﷺ

Traducere: În cele mai multe locuri din Qur’an unde se menționează „răspândirea corupției pe pământ”, aceasta se referă la coruperea religiei. Astfel, este stabilit că cel care Îl insultă pe Allah sau pe Trimisul Său poartă război împotriva lui Allah și a Trimisului Său și răspândește corupție pe pământ, intrând sub incidența versetului corespunzător. Există două tipuri de război (muharaba): cu mâna și cu limba. Războiul prin limbă în chestiuni de religie poate fi mai distructiv decât cel fizic. De aceea, Profetul ﷺ îi ucidea pe cei care purtau război împotriva lui cu limba, dar îi cruța pe unii dintre cei care o făceau cu mâna. Corupția produsă de limbă în religie este mai mare decât cea produsă de mână, iar cel care insultă pe Allah și pe Trimisul Său este mai vrednic de a fi considerat „muharib” (cel care poartă război) și „mufsid” (corupător) decât un tâlhar de drumul mare.

(Sursă: As-Sārim al-Maslūl – Ibn Taymiyyah, p. 735)

Explicația lui Ibn Taymiyyah privind severitatea apostaziei

Ibn Taymiyyah explică faptul că apostazia este o infracțiune gravă care merită pedeapsa cu moartea, deoarece implică abandonarea credinței după ce cineva a crezut deja — ceea ce este mai sever decât comiterea unor fapte interzise. El compară acest lucru cu opinia lui Abu Hanifa, care limitează execuția doar la cazurile de rebeliune activă (hiraba – precum jaf armat, terorism, viol etc.), considerând că execuția pentru apostazie sau abandonarea obligațiilor religioase (precum rugăciunea sau zakatul) se aplică doar dacă acestea sunt asociate cu o rebeliune fățișă.

Ibn Taymiyyah respinge această poziție, explicând că atât Qur’anul, cât și Sunnah, împreună cu consensul (ijmaʿ) ulama-ilor, confirmă pedeapsa capitală pentru apostazie chiar și în absența rebeliunii (hiraba). El mai precizează că pedepsele lumii acesteia sunt stabilite pentru a preveni răul și a menține ordinea, nu neapărat pentru a reflecta gravitatea finală a păcatului — care va fi judecată în Viața de Apoi.

Traducere: Apostatul este ucis pentru necredința (kufr) manifestată după credință (iman), chiar dacă nu poartă efectiv război. Aceasta dovedește că kufr-ul și abandonarea a ceea ce este obligatoriu în Islam sunt fapte mai grave decât comiterea unor interdicții. Această poziție este susținută de școlile celor trei imami – Malik, ash-Shafi’i și Ahmad – și de majoritatea salaf-ilor. Potrivit lui Abu Hanifa, nimeni nu este executat pentru abandonarea unei obligații religioase, nici măcar pentru abandonarea credinței, decât dacă este un combatant. El tratează necredința originară și apostazia la fel și, prin urmare, nu aplică pedeapsa capitală apostatului decât dacă participă la rebeliune (hiraba). În mod similar, el nu execută pe cel care abandonează rugăciunea sau zakatul decât dacă face parte dintr-un grup răzvrătit. Ibn Taymiyyah respinge acest raționament prin trei argumente:

Primul: Când există neînțelegeri, chestiunea trebuie întoarsă la Allah și Trimisul Său. Qur’anul și Sunnah arată clar că apostatul este executat prin consens, chiar dacă nu este combatant — precum orbul, paralizatul, călugărul sau prizonierul de război, care pot fi executați după capturare, deși războiul lor s-a încheiat.
Al doilea: Execuția, atunci când este prescrisă, se bazează pe qisas (retribuție echitabilă), adică pe principiul echivalenței. Viața este luată pentru o viață, așa cum compensația este dată în bunuri. Răsplata unei crime este o pedeapsă proporțională. Însă dacă răul se limitează la victimă, execuția devine dreptul moștenitorilor victimei, așa cum restituirea bunurilor furate este dreptul proprietarului. Dacă omorul este comis din lăcomie, execuția devine obligatorie pentru protejarea interesului public. Tăierea mâinii hoțului servește aceluiași scop: protejarea averii. Ceea ce rămâne excepțional este adulterul, care este tot o formă de agresiune — iar execuțiile pentru adulter sunt rare, din cauza dificultății dovedirii faptului.
Al treilea: Pedeapsa din această lume nu reflectă întotdeauna gravitatea reală a păcatului. Lumea nu este locul răsplății finale — aceasta aparține Vieții de Apoi. Pedepsele lumești sunt stabilite pentru a opri corupția și agresiunea, așa cum spune Allah: „Cine ucide un om fără drept sau pentru a preveni corupția pe pământ, este ca și cum ar fi ucis întreaga omenire.” (Qur’an 5:32).

Îngerii au spus: „Vei pune Tu pe pământ pe cineva care va răspândi corupția și va vărsa sânge?” (Qur’an 2:30). Aceste două infracțiuni – corupția și vărsarea de sânge – sunt cele pentru care Allah a prescris pedeapsa capitală încă din Legea anterioară a Copiilor lui Israel. De aceea, necredincioșilor dintre Oamenii Cărții li se permite să trăiască sub protecția jizya, deși păcatul lor (necredința după adevăr) este, prin consensul musulmanilor, mai grav decât păcatele celor executați pentru adulter sau crimă.

(Sursă: Majmūʿ al-Fatāwā, Ibn Taymiyyah, vol. 20, pp. 99–101)

Imam Ahmad رحمه الله despre justificarea execuției

Pentru necredinciosul născut (Kāfir aṣlī): Execuția este permisă doar dacă provoacă rău – prin arme sau prin cuvinte. Cei care nu dăunează altora (femeile, copiii, călugării, orbul, bolnavii etc.) nu trebuie uciși.

Pentru apostat (Murtadd): Execuția este justificată deoarece persoana a părăsit Islamul după ce a crezut în el. Aceasta oprește răspândirea apostaziei și protejează religia și comunitatea credincioșilor.

Pentru ne-musulmanii care nu au acceptat Islamul: Dacă sunt evrei sau creștini, pot plăti jizya în locul conflictului armat. Dacă sunt politeiști, se aplică una dintre opțiuni: jizya, sclavie sau, în cazuri rare, pedeapsa capitală — doar dacă nu aduc niciun folos nici lor, nici altora.

Traducere: Imam Ahmad ibn Hanbal (d. 241 AH) spune că justificarea uciderii diferă în funcție de circumstanțe. Pentru cel născut necredincios (Kāfir aṣlī), justificarea se bazează pe prezența unui rău provocat sau pe absența oricărui folos. Primul caz include lupta — fie fizică, fie verbală — astfel că cei care nu participă la niciun fel de luptă nu pot fi uciși. Pentru apostat, justificarea este necredința apărută după credință. Dacă nu ar exista pedeapsa capitală pentru apostat, oamenii ar părăsi Islamul fără teamă de consecințe, ceea ce ar dăuna religiei și credincioșilor.

În ceea ce privește necredincioșii care nu au acceptat Islamul: dacă sunt dintre Oamenii Cărții, se aplică fie lupta, fie jizya. Dacă sunt politeiști și li se poate impune jizya, aceasta este suficientă. Dacă nici jizya, nici sclavia nu sunt aplicabile, iar viața lor nu aduce niciun bine, atunci uciderea lor poate fi mai bună decât menținerea lor în viață — pentru a opri răul și păcatul.

(Sursă: Majmūʿ al-Fatāwā, Ibn Taymiyyah, vol. 20, p. 102)